lecturi budice

1. “Palatul Viselor”, de Ismail Kadare. Bun, ca să nu încep comentariul comis de eul meu cetitor non-critic-literar cu “deci”, voi spune cam aşa: mi s-a povestit atât de bine acum câteva zile (săptămâni?) o carte de Kafka, încât romanul lui Kadare e palid pe lângă “Castelul”, deşi  împrumută aceeaşi idee despre angoasa birocratică semi-obscură şi cvasi-misterioasă a unui regim totalitar sau a unei instituţii mitice (după cum pricep io, ca un pseudo-elev trişor ce sunt, adicătelea prin faptul că n-am citit cartea lui Kafka, ci doar mi-a fost rezumată sintetic şi sincretic de către o prietenă). Nu zic că n-ar fi bună ideea sau că nu m-ar captiva frica muritorului de rând faţă de sultan/vizir/palatul viselor; zic doar că nu-mi place cum e scrisă, sintaxa mă cam supără, ba chiar începusem să văd furnici pe foaie în loc să mă scufund în poveste. Felul în care e scrisă m-a încurcat considerabil, astfel încât lectura mea budică m-a ajutat să mă concentrez mai curând la zgomotele de la etajul superior decât la ce scria-n carte. Frica omului mic de sistemul cel mare e o temă exasperată peste tot şi în aceeaşi măsură exasperantă. Gata cu frica. Nici finalul nu e tocmai un final. Nu zic că nu mi-a plăcut, dar sunt convinsă că îmi vor ajunge 2-3 zile să uit tot romanul cel inutil, care a eşuat să-mi îmbogăţească jurnalul de “cuvinte şi expresii frumoase”, pe care-l păstrez pentru viitoarele mele compuneri. De fapt, cred că traducerea din albaneză în română e de vină. Se putea reformula mai bine.
2. Pe asta abia am început-o, am ajuns la pagina 19; după multiplele prefeţe şi citate antepuse începeam să cred că toată cartea constă în poezii culese din înţelepciunea planetară, dar nu, pe la pagina 6 a început o prefaţă epică iar după respectiva, romanul însuşi. Cartea “Învingătorul este întotdeauna singur”, un nou viitor best selăr (bănuiesc) al lui Coelho, care după Alchimist, Diavol şi Domnişoara Prym nu cred (io – umilul cetitor – nu cred) că a mai scris altceva decât romane pentru gospodine (gospodină în sens peiorativ, batjocoritor, termen care n-are a face cu activităţile casnice, cu baticul sau cu paleta de bătut covoare). Mă rog, voiam să zic ceva de bine despre cartea lui Coelho, tocmai de aia am şi început s-o citesc, dar rândul 31 al paginii 19 m-a scos din sărite. Naratorul nu se poate abţine şi foloseşte deja titlul romanului sub formă de metaforă retorică sau vreo altă specie de tertip stilistic cu rol anticipator: în paragraf ni se aduce în faţa ochilor (mama ce-mi plăceau astea la română, astea cu “adusu-n faţa ochilor”) unul dintre personajele principale (ne spune chiar Coelho – in prefaţă – că-s vreo patru de toate), singurul personaj care-a apărut în poveste până la pagina în cauză, adică 19. Deci atât a rezistat naratorul, nouăşpe pagini. Nici n-am reţinut bine numele personajului pe care-l am de urmărit de-a lungul cărţii, că ăsta mi-a şi trântit fraza cu rol de prezicere nefastă sau de predestinare, prescriere, destin bătut în cuie. Îmi descrie personajul folosind titlul cărţii, aşa, ca pentru gospodine, cum ziceam mai sus. Ni se spune “Igor nu are cu cine să stea de vorbă, dar asta nu-l deranjează. Învingătorul este singur.” Păi cum dom’le, abia mi-ai zis ce planuri are Igor ăsta, că şi-a cumpărat pistol şi că vrea să-l folosească şi acu’ nici n-au trecut bine 20 de pagini şi-mi zici deja că o să fie învingător dar/şi singur? Or poate asta crede personajul. Adică asta vrea naratorul omniscient şi omniprezent să ne spună că personajul ar crede. Naratorul scriitor, care oricum ştie tot, pen’ că el a scris cartea, deci îi cunoaşte foarte bine deznodământul. Ce-atâta disimulare şi prevestire nene, lasă-mă să citesc toată cartea, fără “indicii” şi semi-dezvăluiri, trimiteri, aluzii la destinul cel rigid care-şi urmează cursul în albia romanului no matter what.. Mai ales când “indiciile” respective sunt constituite din însuşi titlul cărţii! Abia după propoziţia misterioasă ni se spune ce-i cu Igor asta: “proprietar şi preşedinte al unei companii telefonice de succes din Rusia”.  Care va fi învingător, dar singur, aş zice io, fără să mai citesc şi restul cărţii, pentru că, la ce bun, dacă tot mi-a dat cu finalul peste nas încă de la pagina 19?!  Lăsăm acest roman pentru gospodine.
3. Enciclopedia Zmeilor, de Mircea Cărtărescu. Pe asta am mai citit-o, dar o reiau, că-s povesti scurte şi relativ comice, adică nu-s poveşti, ci un fel de culegere cu schema tehnică a fiecărei specii şi subspecii de zmeu din lume. Chiar faină şi foarte potrivită ca lectură budică.
4. Mai e pe coşul de rufe şi o carte interesantă, “77 Prague Legends”, de Alena Jezkova. Foarte mişto ilustrată şi foarte mişto povestită în engleză, cred că şi mai mişto ar fi dacă aş fi fost vreodată la Praga, astfel încât să mi se deschidă folderele minţii cu imaginile capturate de retină la faţa locului… Oricum şi asta e o carte potrivită budei (buzii?), cu texte scurte, aşa încât să nu-ţi amorţească picioarele de tot.
5. Sub cartea cu Praga am găsit şi “O tolbă plină cu săgeţi”, a lui Jeffrey Archer. N-am cetit-o, nici nu ştiu dacă o voi ceti, titlul nu prea mă atrage (vai-vai, cât de superficială îmi fu judecata emisă!). Încă îmi ocup lecturica matinală cu legendele din Praga şi zmeii lui Cărtărescu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu