compunere despre vietăţile pădurii

Călătorim înghesuiţi, eu suspendată de nasturii lui, el agăţat de ţeava orizontală de metal în autobuzul ploieştean. Iarna proaspătului 2009. Mijlocul de transport în comun îşi mărturiseşte greşelile de proiectare, vârsta umilitoare şi lipsa de adaptare la noile norme de circulaţie. Cu fiecare frână oftează din miezul burţii, scrâşnind din şuruburi. E greu să fii depăşit de vremuri, de modă, de cerinţe. Bătrânul vierme din fier şi placaj ne poartă prin oraş, mestecând asfalt cu gingiile lui de cauciuc; unde ne duci, bestie – la cealaltă gară, spune. Stăm atârnaţi de coastele lui, noi doi şi alte în-jur-de-şaizeci de inimi, ca un balaur miriapod cu multe capete şi de patru ori mai multe membre; respirăm printre dinţi praful gros din abdomenul autobuzului, pute a timpuri trecute, a ger, a oboseală şi a resemnare. Noi doi, în schimb, suntem veseli. Mai devreme în gară era frigul dracului, zice el, mi-au amorţit fălcile, bine că ne-am urcat în dihania asta. Îmi aduc aminte la ce mă gândeam mai înainte, când eram înfăşuraţi în frigul dracului, cu picioarele înfipte în peron; să-mi reiau gândul: “am întâlnit pe drum un supraeu c-un cot mai scund decât sunt eu, dar plin de sine şi fost coleg cu Dumnezeu”; îmi plăcuse blasfemia asta de buzunar, acum nu mă mai entuziasmează şi sigur îmi voi ridica-n cap toţi indivizii intoleranţi la figuri de stil cu tematici tabu. Îmi uit gândul, că-i mai bine. Ce oraş pustiu, toţi locuitorii s-au materializat în maşina asta, părăsind străzile, casele, birourile, magazinele. Băncile din lemn proaspăt pe ambele trotuare, din viteză, par două linii întrerupte. Zeci de bănci pustii. Îmi îndemn nervul optic să-şi mute punctul de vedere dincoace de geamul mizerabil, împroşcat de alte maşini cu un soi de vomă compusă din pământ, apă şi ulei de motor. Ce urât. Zoom out. Zoom in. Focus. Întorc capul şi mă sperie rău de tot şase perechi de ochi artificiali înfipţi în şase cadavre de nurci eviscerate şi tăbăcite. Purtătoarea hidosului guler – alcătuit din vieţuitoare ale pădurii din epoca de aur a ţării noastre – se leagănă alături de noi, în burta şarpelui diesel, care se scutură la fiecare schimbare de viteză, horcăie şi se îneacă, de parcă ar merge cu pietre şi praf în loc de motorină. Nurcile demult defuncte formează un colac de salvare morală, îşi odihnesc pe pieptul doamnei labele deshidratate cu gheare încremenite pe vecie, întru nemurirea modei şi-a cultului opulenţei. De ce să fim ecologişti, când putem fi atât de eleganţi, cuibăriţi într-un cocon artizanal făcut din mortăciuni. Îmi imaginez un zmeu (sau vreun monstru, ceva) trendy, purtând un guler compus din oameni morţi, o eşarfă urzită din cadavre disecate şi uscate, cusute unul de altul de burţi şi de spinări, cu ochi de plastic turnat în formă de ochi omeneşti – ochi înşurubaţi adânc în găvane, între pleoapele căscate – cu mâini uscate şi unghii lungi, încovoiate, degete răsfirate şi crispate în vecii veacului într-un ultim gest disperat: agăţându-se de viaţă, de Dumnezeu, de lume. Duduia poartă un coşmar la gât. Îl trag şi pe el de mânecă, uite, zic, hailaiful ceauşist, status-symbol-ul de-acu’ un sfert de veac, cucoană cu hoituri conservate la jugulară, pe care le fereşte atent de paraziţi şi năpârlire post-mortem precoce, pufăind peste ele naftalină şi levănţică. Nu e fashion, e horror. Cumva însă, macabra privelişte din dreapta, în loc să ne oripileze, ne face să râdem. La frâne, nurcile moarte de câteva decenii îi mângâie cucoanei ţâţele lăsate prin paltonul gros. Coafura îi e neclintită şi înaltă, sub spinarea încolăcită a unei vulpi, sau ce-o mai fi fost animalul respectiv la viaţa lui. Nu e ridicol, nu e amuzant, nu e scandalos, nu e vintage. E cam scârbos. Nurcile ne fixează curioase pe la spatele cucoanei, cu ochi lipsiţi de pleoape. Grotesc. Coborâm râzând, fumăm, ne urcăm în alt tren, drum bun spre Iaşi, la revedere ochişori de plastic, gheruţe lăcuite şi dinţişori mici şi tăioşi rânjind din guri uscate, fără limbă. Asa ca mai bine vezi niste poze cu flori..