Auzind bătăile clopotelor, gospodina se opreşte din frământat, îşi şterge cu marginea şorţului mâinile de aluat şi fruntea de gânduri negre şi desenează grăbit o cruce mare peste viitorii cozonaci, compunând în şoaptă o rugăciune minimalistă pentru toate gospodinele transpirate din faţa tuturor cuptoarelor de pe glob.
G dă clik şi salvează paragraful de incipit pentru noua sa nuvelă. N-are chef să pună diacritice, mai e şi ziua lui onomastică, o poate lăsa mai moale cu munca. Merge să-şi cumpere un loz şi o pâine împletită. Azi e mulţumit, a progresat, îşi simte sfântul tiz în preajmă, dac-o vrea, poate şi mâine să-l mai ajute cu înc-o frază. Pisica nu pare prea încântată, se uită pe fereastră, i se mişca ritmic vârful cozii.
Nepoţii urăsc pilaful de urzici. Şi verdeţurile din ciorbă. Şi fructele proaspete la desert. Bunicii urăsc fastfoodurile. Nu că ar milita pentru o alimentaţie sănătoasă bazată pe o recoltă “bio”, ci pentru că-i irită expresii de tip “macchicken” sau “doublecheeseburger”. Mâncarea e tot mâncare, se mestecă şi se înghite, de ce să n-aibă şi un nume uşor de pronunţat? Şi pentru că fastfoodul costă cât un pumn de sare în ochii pensionarilor. E o insultă să dai zeci de lei pe nişte bulci de pâine pe dinăuntru cu umplutură de pârjoale la grătar, muştar, castraveţi muraţi şi o frunză de salată verde.
Gândindu-se cum să lege gospodinele din primul paragraf cu pensionarii din cel de-al doilea, G aţipeşte cu fruntea pe antebraţul drept. Visează o livadă de vişini, un pescăruş, un apus de soare, o furtună, o oră de geografie din copilărie şi bustul roşu cu buline albe al vecinei de vizavi. Se trezeşte cu nările pline de Omo Spring Flowers din rufele vecinei cu buline de vizavi.
Iese repede la geam să-i facă din mână semnul cotidian de salut, vecina tresaltă şi-i răspunde, cu o mişcare din cauza căreia scapă un cârlig din mână, se precipită fără succes peste frânghii după el, gest care o face să piardă doi nasturi de la piept şi să îşi vadă imensele ţâţe grăbindu-se peste geam, afară din sutien, pe urma cârligului. G şi sfântul G de lângă el se amuză discret. Vecina îşi adună cu o mişcare fulgerătoare sânii revărsaţi peste pervaz, închide zgomotos fereastră şi dispare după perdea. Încă o zi bună, G se simte norocos.
compunere despre vietăţile pădurii
Călătorim înghesuiţi, eu suspendată de nasturii lui, el agăţat de ţeava orizontală de metal în autobuzul ploieştean. Iarna proaspătului 2009. Mijlocul de transport în comun îşi mărturiseşte greşelile de proiectare, vârsta umilitoare şi lipsa de adaptare la noile norme de circulaţie. Cu fiecare frână oftează din miezul burţii, scrâşnind din şuruburi. E greu să fii depăşit de vremuri, de modă, de cerinţe. Bătrânul vierme din fier şi placaj ne poartă prin oraş, mestecând asfalt cu gingiile lui de cauciuc; unde ne duci, bestie – la cealaltă gară, spune. Stăm atârnaţi de coastele lui, noi doi şi alte în-jur-de-şaizeci de inimi, ca un balaur miriapod cu multe capete şi de patru ori mai multe membre; respirăm printre dinţi praful gros din abdomenul autobuzului, pute a timpuri trecute, a ger, a oboseală şi a resemnare. Noi doi, în schimb, suntem veseli. Mai devreme în gară era frigul dracului, zice el, mi-au amorţit fălcile, bine că ne-am urcat în dihania asta. Îmi aduc aminte la ce mă gândeam mai înainte, când eram înfăşuraţi în frigul dracului, cu picioarele înfipte în peron; să-mi reiau gândul: “am întâlnit pe drum un supraeu c-un cot mai scund decât sunt eu, dar plin de sine şi fost coleg cu Dumnezeu”; îmi plăcuse blasfemia asta de buzunar, acum nu mă mai entuziasmează şi sigur îmi voi ridica-n cap toţi indivizii intoleranţi la figuri de stil cu tematici tabu. Îmi uit gândul, că-i mai bine. Ce oraş pustiu, toţi locuitorii s-au materializat în maşina asta, părăsind străzile, casele, birourile, magazinele. Băncile din lemn proaspăt pe ambele trotuare, din viteză, par două linii întrerupte. Zeci de bănci pustii. Îmi îndemn nervul optic să-şi mute punctul de vedere dincoace de geamul mizerabil, împroşcat de alte maşini cu un soi de vomă compusă din pământ, apă şi ulei de motor. Ce urât. Zoom out. Zoom in. Focus. Întorc capul şi mă sperie rău de tot şase perechi de ochi artificiali înfipţi în şase cadavre de nurci eviscerate şi tăbăcite. Purtătoarea hidosului guler – alcătuit din vieţuitoare ale pădurii din epoca de aur a ţării noastre – se leagănă alături de noi, în burta şarpelui diesel, care se scutură la fiecare schimbare de viteză, horcăie şi se îneacă, de parcă ar merge cu pietre şi praf în loc de motorină. Nurcile demult defuncte formează un colac de salvare morală, îşi odihnesc pe pieptul doamnei labele deshidratate cu gheare încremenite pe vecie, întru nemurirea modei şi-a cultului opulenţei. De ce să fim ecologişti, când putem fi atât de eleganţi, cuibăriţi într-un cocon artizanal făcut din mortăciuni. Îmi imaginez un zmeu (sau vreun monstru, ceva) trendy, purtând un guler compus din oameni morţi, o eşarfă urzită din cadavre disecate şi uscate, cusute unul de altul de burţi şi de spinări, cu ochi de plastic turnat în formă de ochi omeneşti – ochi înşurubaţi adânc în găvane, între pleoapele căscate – cu mâini uscate şi unghii lungi, încovoiate, degete răsfirate şi crispate în vecii veacului într-un ultim gest disperat: agăţându-se de viaţă, de Dumnezeu, de lume. Duduia poartă un coşmar la gât. Îl trag şi pe el de mânecă, uite, zic, hailaiful ceauşist, status-symbol-ul de-acu’ un sfert de veac, cucoană cu hoituri conservate la jugulară, pe care le fereşte atent de paraziţi şi năpârlire post-mortem precoce, pufăind peste ele naftalină şi levănţică. Nu e fashion, e horror. Cumva însă, macabra privelişte din dreapta, în loc să ne oripileze, ne face să râdem. La frâne, nurcile moarte de câteva decenii îi mângâie cucoanei ţâţele lăsate prin paltonul gros. Coafura îi e neclintită şi înaltă, sub spinarea încolăcită a unei vulpi, sau ce-o mai fi fost animalul respectiv la viaţa lui. Nu e ridicol, nu e amuzant, nu e scandalos, nu e vintage. E cam scârbos. Nurcile ne fixează curioase pe la spatele cucoanei, cu ochi lipsiţi de pleoape. Grotesc. Coborâm râzând, fumăm, ne urcăm în alt tren, drum bun spre Iaşi, la revedere ochişori de plastic, gheruţe lăcuite şi dinţişori mici şi tăioşi rânjind din guri uscate, fără limbă. Asa ca mai bine vezi niste poze cu flori..
…care m-am întors în genova
N-am net. A murit routerul. Scriu din net cafe-ul de la parterul blocului. Tastatura asta n-are acolade, nici diacritice, fapt pentru care le evit sau le copii dintr-un articol mai vechi.
Mă străduiesc să ai la ce să vii
şi-abia aştept să n-ai de ce să pleci.
Un gând al unui şoim flămând, un vârf de grâu soseşte din pământ; un colţ rotund de casă din chirpici bătut cu palmele şi netezit cu lut ascultă cu urechi de fân săltatul mut al unui iepure de câmp şi lupta foamei dintre şoim şi lup. Vulpea inapetentă cu pasul moale şi nările ude s-a oprit pe furiş la litera V în micul meu dicţionar enciclopedic bleumarin, aşa cum antestantă îi este alfabetului explicativ fotografia dictatorului nostru clăpăug; ce melancolic îi migrează spre ceafă undele din freză, am scris un cuvânt nepotrivit, dar pupilele dânsului nu se clintesc, aşa sunt de negre. Băi dânsule, pe tovarăşi i-a înghiţit glia cea pieptanată cu dinţii. Cu dinţii de fier ai unui plug autohton? întreabă dictatorul. Ba cu dinţii de os ai înfometatului tău neam, îi răspund. Poezie multă unduieşte-n buclele sale de lână, lirism curat şi mult senin se-mprăştie spre ţară din al său iris, din prima bătaie a pavilionului său stâng porneşte înspre stat vânt de schimbare şi progres. Mai Marele dă din urechi să ne aerisească mintea. Să vindecăm frica poporului. Să prosperăm. Bătrânul cu şapcă de fetru în carouri aprinde o flacără violet în amintirea dictatorului. Amin.
Mă străduiesc să ai la ce să vii
şi-abia aştept să n-ai de ce să pleci.
Un gând al unui şoim flămând, un vârf de grâu soseşte din pământ; un colţ rotund de casă din chirpici bătut cu palmele şi netezit cu lut ascultă cu urechi de fân săltatul mut al unui iepure de câmp şi lupta foamei dintre şoim şi lup. Vulpea inapetentă cu pasul moale şi nările ude s-a oprit pe furiş la litera V în micul meu dicţionar enciclopedic bleumarin, aşa cum antestantă îi este alfabetului explicativ fotografia dictatorului nostru clăpăug; ce melancolic îi migrează spre ceafă undele din freză, am scris un cuvânt nepotrivit, dar pupilele dânsului nu se clintesc, aşa sunt de negre. Băi dânsule, pe tovarăşi i-a înghiţit glia cea pieptanată cu dinţii. Cu dinţii de fier ai unui plug autohton? întreabă dictatorul. Ba cu dinţii de os ai înfometatului tău neam, îi răspund. Poezie multă unduieşte-n buclele sale de lână, lirism curat şi mult senin se-mprăştie spre ţară din al său iris, din prima bătaie a pavilionului său stâng porneşte înspre stat vânt de schimbare şi progres. Mai Marele dă din urechi să ne aerisească mintea. Să vindecăm frica poporului. Să prosperăm. Bătrânul cu şapcă de fetru în carouri aprinde o flacără violet în amintirea dictatorului. Amin.
lecturi budice
1. “Palatul Viselor”, de Ismail Kadare. Bun, ca să nu încep comentariul comis de eul meu cetitor non-critic-literar cu “deci”, voi spune cam aşa: mi s-a povestit atât de bine acum câteva zile (săptămâni?) o carte de Kafka, încât romanul lui Kadare e palid pe lângă “Castelul”, deşi împrumută aceeaşi idee despre angoasa birocratică semi-obscură şi cvasi-misterioasă a unui regim totalitar sau a unei instituţii mitice (după cum pricep io, ca un pseudo-elev trişor ce sunt, adicătelea prin faptul că n-am citit cartea lui Kafka, ci doar mi-a fost rezumată sintetic şi sincretic de către o prietenă). Nu zic că n-ar fi bună ideea sau că nu m-ar captiva frica muritorului de rând faţă de sultan/vizir/palatul viselor; zic doar că nu-mi place cum e scrisă, sintaxa mă cam supără, ba chiar începusem să văd furnici pe foaie în loc să mă scufund în poveste. Felul în care e scrisă m-a încurcat considerabil, astfel încât lectura mea budică m-a ajutat să mă concentrez mai curând la zgomotele de la etajul superior decât la ce scria-n carte. Frica omului mic de sistemul cel mare e o temă exasperată peste tot şi în aceeaşi măsură exasperantă. Gata cu frica. Nici finalul nu e tocmai un final. Nu zic că nu mi-a plăcut, dar sunt convinsă că îmi vor ajunge 2-3 zile să uit tot romanul cel inutil, care a eşuat să-mi îmbogăţească jurnalul de “cuvinte şi expresii frumoase”, pe care-l păstrez pentru viitoarele mele compuneri. De fapt, cred că traducerea din albaneză în română e de vină. Se putea reformula mai bine.
2. Pe asta abia am început-o, am ajuns la pagina 19; după multiplele prefeţe şi citate antepuse începeam să cred că toată cartea constă în poezii culese din înţelepciunea planetară, dar nu, pe la pagina 6 a început o prefaţă epică iar după respectiva, romanul însuşi. Cartea “Învingătorul este întotdeauna singur”, un nou viitor best selăr (bănuiesc) al lui Coelho, care după Alchimist, Diavol şi Domnişoara Prym nu cred (io – umilul cetitor – nu cred) că a mai scris altceva decât romane pentru gospodine (gospodină în sens peiorativ, batjocoritor, termen care n-are a face cu activităţile casnice, cu baticul sau cu paleta de bătut covoare). Mă rog, voiam să zic ceva de bine despre cartea lui Coelho, tocmai de aia am şi început s-o citesc, dar rândul 31 al paginii 19 m-a scos din sărite. Naratorul nu se poate abţine şi foloseşte deja titlul romanului sub formă de metaforă retorică sau vreo altă specie de tertip stilistic cu rol anticipator: în paragraf ni se aduce în faţa ochilor (mama ce-mi plăceau astea la română, astea cu “adusu-n faţa ochilor”) unul dintre personajele principale (ne spune chiar Coelho – in prefaţă – că-s vreo patru de toate), singurul personaj care-a apărut în poveste până la pagina în cauză, adică 19. Deci atât a rezistat naratorul, nouăşpe pagini. Nici n-am reţinut bine numele personajului pe care-l am de urmărit de-a lungul cărţii, că ăsta mi-a şi trântit fraza cu rol de prezicere nefastă sau de predestinare, prescriere, destin bătut în cuie. Îmi descrie personajul folosind titlul cărţii, aşa, ca pentru gospodine, cum ziceam mai sus. Ni se spune “Igor nu are cu cine să stea de vorbă, dar asta nu-l deranjează. Învingătorul este singur.” Păi cum dom’le, abia mi-ai zis ce planuri are Igor ăsta, că şi-a cumpărat pistol şi că vrea să-l folosească şi acu’ nici n-au trecut bine 20 de pagini şi-mi zici deja că o să fie învingător dar/şi singur? Or poate asta crede personajul. Adică asta vrea naratorul omniscient şi omniprezent să ne spună că personajul ar crede. Naratorul scriitor, care oricum ştie tot, pen’ că el a scris cartea, deci îi cunoaşte foarte bine deznodământul. Ce-atâta disimulare şi prevestire nene, lasă-mă să citesc toată cartea, fără “indicii” şi semi-dezvăluiri, trimiteri, aluzii la destinul cel rigid care-şi urmează cursul în albia romanului no matter what.. Mai ales când “indiciile” respective sunt constituite din însuşi titlul cărţii! Abia după propoziţia misterioasă ni se spune ce-i cu Igor asta: “proprietar şi preşedinte al unei companii telefonice de succes din Rusia”. Care va fi învingător, dar singur, aş zice io, fără să mai citesc şi restul cărţii, pentru că, la ce bun, dacă tot mi-a dat cu finalul peste nas încă de la pagina 19?! Lăsăm acest roman pentru gospodine.
3. Enciclopedia Zmeilor, de Mircea Cărtărescu. Pe asta am mai citit-o, dar o reiau, că-s povesti scurte şi relativ comice, adică nu-s poveşti, ci un fel de culegere cu schema tehnică a fiecărei specii şi subspecii de zmeu din lume. Chiar faină şi foarte potrivită ca lectură budică.
4. Mai e pe coşul de rufe şi o carte interesantă, “77 Prague Legends”, de Alena Jezkova. Foarte mişto ilustrată şi foarte mişto povestită în engleză, cred că şi mai mişto ar fi dacă aş fi fost vreodată la Praga, astfel încât să mi se deschidă folderele minţii cu imaginile capturate de retină la faţa locului… Oricum şi asta e o carte potrivită budei (buzii?), cu texte scurte, aşa încât să nu-ţi amorţească picioarele de tot.
5. Sub cartea cu Praga am găsit şi “O tolbă plină cu săgeţi”, a lui Jeffrey Archer. N-am cetit-o, nici nu ştiu dacă o voi ceti, titlul nu prea mă atrage (vai-vai, cât de superficială îmi fu judecata emisă!). Încă îmi ocup lecturica matinală cu legendele din Praga şi zmeii lui Cărtărescu.
2. Pe asta abia am început-o, am ajuns la pagina 19; după multiplele prefeţe şi citate antepuse începeam să cred că toată cartea constă în poezii culese din înţelepciunea planetară, dar nu, pe la pagina 6 a început o prefaţă epică iar după respectiva, romanul însuşi. Cartea “Învingătorul este întotdeauna singur”, un nou viitor best selăr (bănuiesc) al lui Coelho, care după Alchimist, Diavol şi Domnişoara Prym nu cred (io – umilul cetitor – nu cred) că a mai scris altceva decât romane pentru gospodine (gospodină în sens peiorativ, batjocoritor, termen care n-are a face cu activităţile casnice, cu baticul sau cu paleta de bătut covoare). Mă rog, voiam să zic ceva de bine despre cartea lui Coelho, tocmai de aia am şi început s-o citesc, dar rândul 31 al paginii 19 m-a scos din sărite. Naratorul nu se poate abţine şi foloseşte deja titlul romanului sub formă de metaforă retorică sau vreo altă specie de tertip stilistic cu rol anticipator: în paragraf ni se aduce în faţa ochilor (mama ce-mi plăceau astea la română, astea cu “adusu-n faţa ochilor”) unul dintre personajele principale (ne spune chiar Coelho – in prefaţă – că-s vreo patru de toate), singurul personaj care-a apărut în poveste până la pagina în cauză, adică 19. Deci atât a rezistat naratorul, nouăşpe pagini. Nici n-am reţinut bine numele personajului pe care-l am de urmărit de-a lungul cărţii, că ăsta mi-a şi trântit fraza cu rol de prezicere nefastă sau de predestinare, prescriere, destin bătut în cuie. Îmi descrie personajul folosind titlul cărţii, aşa, ca pentru gospodine, cum ziceam mai sus. Ni se spune “Igor nu are cu cine să stea de vorbă, dar asta nu-l deranjează. Învingătorul este singur.” Păi cum dom’le, abia mi-ai zis ce planuri are Igor ăsta, că şi-a cumpărat pistol şi că vrea să-l folosească şi acu’ nici n-au trecut bine 20 de pagini şi-mi zici deja că o să fie învingător dar/şi singur? Or poate asta crede personajul. Adică asta vrea naratorul omniscient şi omniprezent să ne spună că personajul ar crede. Naratorul scriitor, care oricum ştie tot, pen’ că el a scris cartea, deci îi cunoaşte foarte bine deznodământul. Ce-atâta disimulare şi prevestire nene, lasă-mă să citesc toată cartea, fără “indicii” şi semi-dezvăluiri, trimiteri, aluzii la destinul cel rigid care-şi urmează cursul în albia romanului no matter what.. Mai ales când “indiciile” respective sunt constituite din însuşi titlul cărţii! Abia după propoziţia misterioasă ni se spune ce-i cu Igor asta: “proprietar şi preşedinte al unei companii telefonice de succes din Rusia”. Care va fi învingător, dar singur, aş zice io, fără să mai citesc şi restul cărţii, pentru că, la ce bun, dacă tot mi-a dat cu finalul peste nas încă de la pagina 19?! Lăsăm acest roman pentru gospodine.
3. Enciclopedia Zmeilor, de Mircea Cărtărescu. Pe asta am mai citit-o, dar o reiau, că-s povesti scurte şi relativ comice, adică nu-s poveşti, ci un fel de culegere cu schema tehnică a fiecărei specii şi subspecii de zmeu din lume. Chiar faină şi foarte potrivită ca lectură budică.
4. Mai e pe coşul de rufe şi o carte interesantă, “77 Prague Legends”, de Alena Jezkova. Foarte mişto ilustrată şi foarte mişto povestită în engleză, cred că şi mai mişto ar fi dacă aş fi fost vreodată la Praga, astfel încât să mi se deschidă folderele minţii cu imaginile capturate de retină la faţa locului… Oricum şi asta e o carte potrivită budei (buzii?), cu texte scurte, aşa încât să nu-ţi amorţească picioarele de tot.
5. Sub cartea cu Praga am găsit şi “O tolbă plină cu săgeţi”, a lui Jeffrey Archer. N-am cetit-o, nici nu ştiu dacă o voi ceti, titlul nu prea mă atrage (vai-vai, cât de superficială îmi fu judecata emisă!). Încă îmi ocup lecturica matinală cu legendele din Praga şi zmeii lui Cărtărescu.
fiindcă pot
09:38 Neam de neamul nostru, din cele mai vechi timpuri ale tiparniţei şi până în ziua curentă, ne-am obişnuit să asimilăm vizual materialul didactic şi lecturile suplimentare dis-de-dimineaţă, într-un mic tabiet asociat spălatului-pe-faţă (şi pe dinţi) şi altor detensionări fiziologice matinale. Cititul pe budă ţine Alzheimer-ul departe, trezeşte cugetul şi simţurile, oferă de multe ori un cuibuşor creativ pentru idei aproximativ geniale, dar imposibil de reamintit peste zi, când ne pierdem în micimea şi mulţimea automatismelor cotidiene.
***
18:54 Mi-am făcut un ceai negru indian cu scorţişoară şi coajă de portocală dată prin răzătoare. Fără zahăr. N-am dezpodobit încă bradul, ba chiar l-am îmbogăţit alaltăieri cu o instalaţie de luminiţe colorate spre care-mi fuge seara ochiul cel mijit, în timp ce meditez pe marginea aromatissimului meu ceai home-made. Nu-mi amintesc ultima vacanţă atât de lungă pe care s-o fi petrecut în România. Sunt acasă de o lună şi patru zile, eveniment care merită a fi consemnat în jurnal. Am gândit bacsuri întregi de gânduri, cisterne de idei, basculante de previziuni, containere de aşteptări şi deducţii logice. Au trecut zilele, înspăimântător de similare, una mai egală decât alta, o vacanţă formată din câteva zeci de clone ale aceloraşi 24 de ore. Nu, nu plictisitoare, doar identice, că bătăile ceasului ieftin de perete din bucătărie, care mă scoate din minţi atunci când nu am căştile în urechi.
Bun, mă bucur că am izbutit o introducere pentru acest articol.
brb, adicătelea revin mai acuşi.
***
18:54 Mi-am făcut un ceai negru indian cu scorţişoară şi coajă de portocală dată prin răzătoare. Fără zahăr. N-am dezpodobit încă bradul, ba chiar l-am îmbogăţit alaltăieri cu o instalaţie de luminiţe colorate spre care-mi fuge seara ochiul cel mijit, în timp ce meditez pe marginea aromatissimului meu ceai home-made. Nu-mi amintesc ultima vacanţă atât de lungă pe care s-o fi petrecut în România. Sunt acasă de o lună şi patru zile, eveniment care merită a fi consemnat în jurnal. Am gândit bacsuri întregi de gânduri, cisterne de idei, basculante de previziuni, containere de aşteptări şi deducţii logice. Au trecut zilele, înspăimântător de similare, una mai egală decât alta, o vacanţă formată din câteva zeci de clone ale aceloraşi 24 de ore. Nu, nu plictisitoare, doar identice, că bătăile ceasului ieftin de perete din bucătărie, care mă scoate din minţi atunci când nu am căştile în urechi.
Bun, mă bucur că am izbutit o introducere pentru acest articol.
brb, adicătelea revin mai acuşi.
plomba mea de marţipan
O, ce ţară minunată avem şi ce popor hidosamente intoxicat de fobia gripei mistreţului, popor falnic îngrijorat de statistica prăbuşirii drobului de sare peste pruncul din copaie, dar paradoxalmente indiferent la faptul că, în plan secund, complet lipsit de importanţă, se dezbate (pe sine) bugetul anual pe doomiizece pentru minunata noastră patrie. Iată deci, voinicii moşului, unde se pitea conspirăciunea naţională a răului absolut împotriva omului şi cetăţeanului muritor de rând, plătitor de taxe şi impozite: se numeşte DIVERSIUNE. E ca atunci când tragi public un pârţ fetid şi zgomotos şi-ncerci să-i camuflezi sonoritatea bătând din palme sau tuşind. “Fiţi atenţi la palmele mele şi ignoraţi-mi băşina”. Cam asta ni se spune nouă zilnic în presă. Mă, lua-v-ar gripa porcului să vă ia, mijloace de DEZinformare publică ce sunteţi voi. Ţara asta e ca o glumă proastă. De fapt nu ţara, ci oamenii ei. Vin de la stomatolog, aşa că scriu doar cu juma’ de gură, cum s-ar spune, dăoarece posed una doime mutră nesimţitoare. Îmi doresc să se inventeze un vaccin gratuit împotriva prostiei şi ignoranţei naţionale. Se poate? Hai, vă rog io. Da, încă mă aflu în Iaşi, cum aţi ghicit? Hai că v-am făcut şi scurta compunere post-vacanţă, să nu ziceţi că nu mi-am dat silinţa. Mai mult nu scriu, că mi se tot blochează râşniţa asta de laptop şi mă enervez, fapt pentru care n-am chef să-mi tulbur karmele şi ceacrele. Fi-v-ar criza uşoară şi gripa sezonieră non porcească.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)